Predică la vindecarea lunaticului – Duminica a X-a după Rusalii – Pr. Petrică Ginerica

                       Duminica a X-a dupa Rusalii

                          -Vindecarea lunaticului-


In vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, ingenunchind inaintea Lui si zicandu-I: Doamne, miluieste pe fiul meu, ca este lunatic si patimeste rau, caci adesea cade in foc si adesea in apa. Si l-am dus la ucenicii Tai, insa ei n-au putut sa-l vindece. Iar Iisus, raspunzand, a zis: O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi mai suferi? Aduceti-l aici la Mine. Si Iisus l-a certat si demonul a iesit din el si copilul s-a vindecat din ceasul acela.

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh!

Iubiti credinciosi, astazi ne aflam in cea de-a X-a Duminica dupa Rusalii! Am ascultat in timpul sfintei liturghii pericopa evanghelica despre vindecarea lunaticului relatata de sfantul Evnaghelist Matei in capitolul XVII, versetele 14-23.

Trebuie sa mentionam ca aceasta vindecare a lunaticului a mai fost descrisa si de alti doi evanghelisti: Luca si Marcu.

Analizand si luand aminte la textul scripturistic al sfintei Evanghelii vom constata ca avem expuse trei momente esentiale: 1) Disperarea Tatalui, implorand vindecarea copilului sau; 2) Indoiala Apostolilor si mustrarea Mantuitorului pentru necredinta lor; 3) Minunea savarsita de Domnul nostru Iisus Hristos.

Lunaticul, iubiti credinciosi, este asemenea unui om epileptic, este un om care nu mai stie ce se intampla cu el. Copilul bolnav din sfanta Evanghelie ajunsese intr-o stare avansata si grava a bolii, astfel incat deseori se arunca in foc si in apa. Tatal acestuia traia o disperare si cauta vindecarea in fel si chip. Nimeni nu reusise sa il ajute si din ultimile sale puteri se arunca in fata Mantuitorului cazandu-i la genunchi si implorand vindecarea fiului sau.

Observam credinta puternica a tatalui in contrast cu lipsa de credinta a apostolilor care au incercat vindecarea copilului.

Tatal stia ca cei ce se aflau in fata lui erau ucenicii lui Dumnezeu, iar Iisus Hristos era Insusi Fiul lui Dumnezeu, de aceea el insista la Mantuitorul chiar daca nu a primit ajutorul de la Apostoli, de aceea el se si arunca la picioarele lui Hristos, de aceea i se si adreseaza prin cuvintele “Doamne, miluieste pe fiul meu”. 

Multi dintre noi, iubiti credinciosi, avem in inima si sufletul nostru o neputinta, o neimplinire, o durere care ne osandeste, o boala trupeasca sau pe cineva drag care sufera. Cu aceeasi sarguinta, cu aceeasi perseverenta, cu aceeasi pocainta trebuie sa ne smerim si sa ne rugam pentru primirea ajutorului lui Dumnezeu. Sa avem credinta ca atunci cand stam in genunchi in fata icoanei Mantuitorului, in fata noastra se afla insusi Dumnezeu, va primi rugaciunea noastra, asculta durerea noastra si se va ingriji sa ne daruiasca tot ce va fi de folos vietii noastre.

Greu este sa ducem aceste boli, aceste neimpliniri, aceste dureri fara rugaciune, fara post, fara credinta, fara participarea la sfinele slujbe, de aceea boala fie ne va omori si sufleteste si trupeste fie ne va resuscita sufletul, aruncadu-l in fata dumnezeirii, ne va apropia de Dumnezeu si ne va mantui.

Atunci cand avem de toate, cand ne este noua foarte bine, multi dintre noi uitam de credinta, uitam de dragoste, uitam de Dumnezeu, cadem in mandrie, in fala, in placeri si patimi si in ratacire, iar cum boala este urmarea pacatului, aceasta pune stapanire pe viata noastra, iar continuarea sta la dispozitia noastra, fie ne lasam rapusi de ea, fie luptam, ne pocaim, ne apropiem de Dumnezeu si castigam vindecarea prin credinta. Noi alegem moartea sau viata.

O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi mai suferi?(Matei XVII, 17)

Sfantul Luca al Crimeei comenteaza astfel acest verset:

“Domnul Iisus Hristos S-a pogorat de pe Muntele Taborului dupa ce a aratat lumii prin ucenicii Sai alesi Lumina cereasca. O, cat ar fi vrut El ca aceasta lumina sa lumineze in lume, ca oamenii s-o primeasca in inimile lor, ca toate popoarele sa mearga pe calea luminata de lumina Lui cereasca!

S-a pogorat de pe munte in multimea de oameni, galagioasa si plina de dispute; si duhul cotidian, neschimbat al multimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatal unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu inchinarea in fata Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea fata de Mantuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinta de a primi vindecare trupeasca de la Doctorul-Facator de minuni. Domnul Şi-a amintit de poporul saturat de El in pustie cu paine si de poporul grosolan si trupesc, caruia i-a spus:Voi Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat si v-ati saturat. Şi au iesit din inima Lui cuvinte amare:O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi, pana cand va voi rabda pe voi?

Deasemenea si parintele doctor si profesor Constantin Coman ne talcuieste foarte frumos si ziditor aceste cuvinte ale Mantuitorului: Este un cuvant mustrator, taios chiar, si are o explicatie pe care Mantuitorul Hristos o lasa sa se intrevada. In iconomia dumnezeiasca si in planul lui Hristos aceste vindecari aveau rostul de a descoperi puterea dumnezeiasca, aveau rostul de a-L descoperi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, de a-L face cunoscut pe Hristos ca Dumnezeu. Cred ca am mai spus si altadata ca, daca Mantuitorul Hristos ar fi venit cu misiunea de a vindeca pe bolnavi pur si simplu, ar fi luat-o la rand si ar fi vindecat toti oamenii suferinzi. Vindeca, desigur, destul de multi oameni, dar o face cu titlul de exemplu si ca gest revelator al dumnezeirii Sale. Ei bine, cum ar reactiona cineva, constatand ca dupa ce se vindeca in chip minunat ei sau semenii lor, oamenii pleaca la casele lor, fara sa ia seama cine ii vindeca, fara sa se intrebe cine este Acela care face astfel de vindecari miraculoase. Sau, daca se intreaba, o fac numai dintr-o foarte trecatoare mirare! Mustrarea vizeaza nevolnicia poporului care continua chiar si in fata nenumaratelor minuni sa ramana orb, sa nu vada cu Cine are de-a face.

Luand aminte la cuvintele parintilor si sfintilor ortodoxiei referitor la acest verset trebuie sa cultivam dragostea noastra pentru Dumnezeu. Sa nu avem doar o relatie intre noi si Dumnezeu cu o rugaciune bazata doar pe nevoie si ajutor ci sa avem o dragoste curata astfel incat sa multumim pentru binecuvantari, pentru incercari, pentru toata purtarea de grija a lui Dumnezeu, sa laudam maretia Lui, sa pretuim dragostea Lui nemarginita pentru noi, sa fim cu inima la Dumnezeu in fiecare zi, si cand ne este mai greu si cand ne este mai bine, neconditionat sa slavim pe Dumnezeu si sa ii daruim inima noastra.

Pentru a reusi acestea trebuie sa aprindem in noi scanteia dragostei pentru Dumnezeu, scanteie din care se naste un foc duhovnicesc, iar pe acesta sa il intretinem pururea aprins prin post, rugaciune, milostenie si toate faptele crestinesti.

Cuviosul Avva Isaia Pustnicul ne invata despre focul duhovnicesc dinlauntrul nostru, astfel: Atunci când inima voastră va arde din căldura lui Dumnezeu, din această clipă se va începe propriu-zis şi prefacerea voastră lăuntrică. Acest mic foc va mistui şi va topi totul în voi; cu alte cuvinte, va începe să dea din duh tuturor până ce le va spiritualiza cu desăvârşire. Până nu va veni focul acesta mic, spiritualitatea nu se va săvârşi, oricât v-aţi sforţa în cele duhovniceşti. Prin urmare, toată greutatea este acum ca să dobândiţi focul şi să binevoiţi a vă îndrepta în această direcţie munca voastră.

Si Iisus l-a certat si demonul a iesit din el si copilul s-a vindecat din ceasul acela. (Matei XVII, 18)

Acest verset, iubiti credinciosi, este foarte frumos completat si de relatarea sfantului evanghelist Marcu care descrie felul in care Hristos cearta pe demonul ce il chinuia pe copil: Duh mut si surd, Eu iti poruncesc: Iesi din el si niciodata sa nu mai intri in el!” (Marcu IX, 25)

Aceasta cearta a demonului, scoate in evidenta trei insusiri dumnezeiesti ale Mantuitorului: a) atotstiinta – fiindca a recunoscut duhul mut si surd. b) stapania sau domnia: – fiindca porunceste ca un stapan cu putere si autoritate “Eu iti poruncesc tie!” ; c) atotputernicia :iesi din el si niciodata sa nu mai intri in el!

Aceste versete sunt talcuite si de Sfantul Ierarh Nectarie de Eghina, astfel: Cata putere! Ce cuvinte mai presus de fire! Ce mareata indraznire! Ce inseninata expresie sau ilustrare a caracterului ei dumnezeiesc! Eu iti poruncesc tie! Cine altul afara de Dumnezeu putea sa isi impuna cu atata autoritate propriul eu in fata unui duh mut si surd? Cine altul ar putea, ca unul care are putere, sa ceara unui duh mut si surd sa iasa din locasul lui si sa nu mai intre in el niciodata, daca nu ar avea putere absoluta asupra duhurilor necurate? “Iesi din el si sa nu mai intri in el!”

Cum deci ar putea un duh mut si surd sa auda glasul Domnului, daca sunetul lui nu ar misca si nu ar infricosa toata firea? Daca toate, cele vazute si cele nevazute, nu ar simti puterea care zace in glasul Mantuitorului?
Cuvintele Acestuia sunt atat de puternice, atat de mari si atat de straine iesite din comun si rostite cu atata autoritate stapaneasca, incat puteau iesi numai din buzele Dumnezeului – om. Caracterul, inaltimea cuvintelor sunt astfel,incat se potrivesc numai lui Dumnezeu. Prin aceste cuvinte Domnul nostru Iisus Hristos a aratat in mod deosebit dumnezeirea Sa tainuita in El si adescoperit limpede dumnezeiasca atotputernicie si atotcunostinta.

Versetele 19 si 20 ale capitolului XVII a sfintei Evanghelii dupa Matei continua in felul urmator : Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.

In vremea aceea apostolii inca nu erau desavarsiti in credinta, astfel incat uneori mai erau si mustrati de Mantuitorul, aratandu-le slabiciunea si totodata starea la care trebuie sa ajunga. Aceste cuvinte de mustrare trebuie sa le consideram actuale si pentru fiecare dintre noi, intrucat prin ele ajungem sa ne desavarsim.

Din aceste cuvinte trebuie sa constientizam ca jerfa credintei se afla la baza oricarei duhovnicii, la baza entitatii noastre. Noi ca si popor ne identificam prin crestinism si prin jertfele de credinta pe care inaintasii nostri le-au facut pentru a ramane crestini si slujitori Dumnezeului celui adevarat.

Amintim pe Mircea cel Batran care ingenunchea in pridvorul Coziei cerand ajutorul Celui Atotputernic pentru glia strabunilor. Tot la Cozia isi duce somnul de veci monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazu care a vazut moartea fiului prin taierea capului. Inainte de moarte a exclamat: “Imi dau sufletul pentru credinta strabuna, ca ultima jertfa a neamului romanesc; inchid ochii cu gandul senin ca mi-am iubit fratii de credinta si de neam…” La fel s-au sarvarsit muceniceste capitanul Farcas si Baba Novac – iar acesta fiind jupuit de viu, nu s-a lepadat de credinta. Alt luminator al neamului, Stefan cel Mare, alt luminator al neamului romanesc primea sfaturi in miez de noapte de la profundul traitor al monahismului, Daniil Sihastru. Se spunea ca dreptul domn avea genunchii tociti de ruga si metanii. Iar unul dintre cele mai mari acte de jertfa pentru credinta s-a savarsit in ziua de 15 august 1714 cand toata Europa si Asia crestina au fost invaluite in doliu cand domnul nostru roman, Constantin Brancoveanu cu cei patru fii ai sai plecau capul sub lama iataganului musulman pentru credinta crestina si neamul romanesc.

Sfantul Nicolae Velimirovici spune: Credinţa poate muta munţii din loc; nu există ceva care să nu poată face credinţa. Un grăunte de muştar este foarte mic, dar mirosul lui pătrunde un întreg vas cu mâncare.

Iar sfantul Chiril al Ierusalimului deasemenea ne invata: Aşa cum un grăunte de muştar, de mărime mică, dar cu lucrare puternică, atunci când este semănat într-un loc mic,dă muguri mulţi şi, când a crescut, poate adăposti păsări, tot la fel şi credinţa din suflet, foarte degrabă săvârşeşte faptele cele mai mari. Tot la fel şi credinţa în El, că poţi primi de la El o credinţă lucrătoare ce depăşeşte tăria omenească.

Sfantul Ioan Gura de Aur comenteaza acest verset astfel: Dacă ai întreba: „Ce munte au mutat apostolii?”, îţi voi spune că ei au făcut minuni cu mult mai mari, înviind nenumăraţi morţi. De altfel nici nu este acelaşi lucru a muta un munte cu a urni moartea din trup. Se spune că mai tîrziu unii sfinţi, cu mult mai mici decît apostolii, au mutat şi munţi cînd a fost nevoie. Aşadar e lămurit că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi mutat şi apostolii munţi. Nu-i învinui, dar, dacă n-a fost nevoie atunci să mute munţii! De altfel şi Hristos n-a spus:„Negreşit veţi muta munţi”, ci că „veţi putea face şi asta”. Iar dacă n-au mutat munţi, nu i-au mutat, nu pentru că n-au putut – cum să nu fi putut, cînd au tăcut minuni mai mari? -, ci pentru că n-au voit, nefiind nevoie. Se poate însă ca apostolii să fi mutat şi munţi, dar să nu se fi scris. Că nu s-au scris toate minunile pe care le au săvîrşit.

Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Matei XVII,21)

Suntem in post iubiti credinciosi si observam cu totii atat din viata noastra cat si din cuvintele Mantuitorului cat de ajutatoare sunt postul unit cu rugaciunea si milostenia. Acestea impreuna gonesc si cei mai infricosatori vrajmasi ai mantuirii noastre si cele mai infricosatoare duhuri din oastea lui Belzebul.

Sfantul Nicolae Velimirovici ne vorbeste luand aminte la acest verset: Prin post, se curăţă mădularele trupului şi ale sufletului de murdăria patimilor şi a năravurilor lumeşti; prin rugăciune, harul Duhului Sfânt se pogoară în vasul gol, curăţit – şi plinătatea credinţei stă în sălăşluirea Duhului lui Dumnezeu în om. Din vremuri nepovestite, Biserica Ortodoxă a dat o mare greutate postului, ca leac încercat şi cu bune urmări asupra patimilor trupeşti, şi l-a arătat ca armă puternică împotriva duhurilor rele. Toţi cei care nesocotesc sau nu primesc postul, de fapt, nesocotesc sau nu primesc o poruncă limpede şi hotărâtoare a Domnului Iisus din rânduiala mântuirii omului. Rugăciunea este întărită şi sporită prin post; credinţa se întăreşte prin post şi prin rugăciune – şi credinţa mută munţii, scoate demonii şi face cu putinţă, ceea ce este cu neputinţă.

Un paralelism foarte bun si ziditor intre sfanta Evanghelie si viata noastra de astazi ni-l aduce in atentie Prefericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Romane, care ne invata astfel: Chiar si in timpul nostru sunt unii oameni posedati de duhuri rele, oameni care nu se mai pot ruga pentru ei insisi. Prin urmare, este nevoie ca parintii acestora sau cei din jurul lor sa fie credinciosi si rugatori, milostivi si solidari. In acest sens, fericit este omul care are parinti, frati si prieteni credinciosi si rugatori.

Acestia se vor ruga pentru el in ziua necazului sau, cand, bolnav fiind, el nu mai poate sa se roage suficient pentru sine insusi.

Iubiti credinciosi, bogatia acestei sfintei Evanghelii este una greu de cuprins in cateva cuvinte. Mantuitorul ne arata dumnezeirea Sa, ne arata dragostea si mila pentru fiecare dintre noi, ne arata ajutorul Sau la fiecare cerere a noastra, ne mustra si ne cearta pentru a ajunge la desavarsire, ne invata rolul si importanta rugaciunii si a postului. Poate cea mai importanta remarca a sfintei Evanghelii de astazi se refera la importanta primordiala a credintei pentru fiecare fapta pe care o savarsim, precum si faptul ca nu exista ceva ce nu putem sa facem daca avem credinta, iar cea mai importanta si mai esentiala fapta a vietii noastre este aceea de a ne pastra sanatatea sufleteasca, de a ne feri de duhurile cele rele si invataturile lor pierzatoare, de a reusi sa traim fiecare zi prin lumina credintei, luand aminte la jertfele supreme de credinta ale inaintasilor nostri pentru sufletele lor si pentru credinta ortodoxa.

Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pre noi! Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!

                                                                                                                                                                   Pr. Petrică Ginerica

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *