Sufletul nostru – ostaş al lui Hristos şi arta luptei duhovniceşti

Iubiţi credincioşi, prin câteva minute de cugetare şi de studiu, vă invităm să ne întărim în lupta duhovnicească, cu armele cele mai eficiente, lasate nouă moştenire de către sfintii părinţi. În rândurile de mai jos vă prezentăm cuvintele Sfântului Teodor al Edesei, care cu multă pricepere şi înţelepciune ne învaţă cum să luptăm duhovniceşte, cum să fim ostaşi puternici ai lui Hristos. Dumnezeu să ne ajute!

Sfântul Teodor al Edesei:

Trei sunt patimile cele mai generale, din care se nasc toate: iubirea de placere, iubirea de argint si iubirea de slava. Acestora le urmeaza alte cinci duhuri ale rautatii. Iar din acestea se naste un roi mare de patimi si toate chipurile rautatii cu multe fete. Deci cel ce a biruit pe acesti trei conducatori si fruntasi a suportat împreuna cu ei si pe cei cinci si a supus apoi toate patimile.

Toate câte le-am facut cu patima ne asupresc apoi sufletul în chip patimas prin amintirile lor. Iar când se vor sterge amintirile patimase cu totul din inima, ca sa nu o mai momeasca pe ea, apare semnul iertarii pacatelor de mai înainte. Caci pâna ce sufletul se misca cu patima, se arata si stapânirea pacatului în el.

Patimile trupesti si materiale se micsoreaza si se vestejesc prin suferintele trupului. Iar cele sufletesti si nevazute se ating prin smerita cugetare, prin blândete si dragoste.

Aratând omorârea desavârsita a patimilor, dumnezeiescul Apostol zice: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos, trupul si-au rastignit împreuna cu patimile si cu poftele lui”. Caci când omorâm patimile si stingem poftele si supunem cugetul trupesc Duhului, atunci luam crucea si urmam lui Hristos. Fiindca retragerea nu e nimic altceva decât omorârea patimilor si aratarea vietii celei ascunse în Hristos.

Îngerii, fiind slujitori ai dragostei si ai pacii, se bucura de pocainta noastra si de sporirea în virtute. De aceea se sârguiesc sa ne umple de vederi duhovnicesti si ne-ajuta la tot ce e bun. Dimpotriva, dracii, fiind pricinuitorii mâniei si ai rautatii, se bucura de scaderea virtutii si se straduiesc sa ne abata sufletele spre naluciri urâte.

Precum simtirea trupului, când e sanatoasa, simte boala care îl stapâneste, iar cel nu o simte boleste de nesimtire, asa si mintea, câta vreme are nevatamata lucrarea sa, cunoaste puterile sale si stie unde îi vin patimile cu mai multa silnicie si spre acea parte îsi îndreapta lupta cu tarie. Dar e trist când îsi cheltuieste zilele în nesimtire, asemanându-se celui ce lupta noaptea si nu vede gândurile vrajmasilor.

S-a scris ca vinul înveseleste inima omului. Dar tu, care ai fagaduit sa te tânguiesti si sa plângi, ocoleste aceasta veselie si te vei veseli de daruri duhovnicesti. Caci înveselindu-te de vin, vei convietui cu gânduri de rusine si vei ajunge în multe suparari.  Ia seama sa nu petreci sarbatorile în bauturi de vin, ci în înnoirea mintii si curatia sufletului. Caci umplându-ti pântecele si îmbatându-te de vin mai degraba vei mânia pe înainte statatorul sarbatorii. 

Cel ce te-ai lepadat de grijile vietii si ai îmbracat lupta nevointei, sa nu poftesti a avea bogatie spre a împarti saracilor. Caci si aceasta este o amagire a celui rau, care ne împinge la slava desarta, ca sa încurce mintea în tot felul de ocupatii. Chiar daca ai numai pâine si apa, poti sa îti câstigi cu ele plata iubirii de straini. Iar de nu ai nici aceasta, ci primesti pe strain numai cu gândul bun si-i dai cuvânt de mângâiere, de asemenea poti sa-ti câstigi plata iubirii de straini. Ai pentru aceasta ca pilda pe vaduva, pentru marturiseste Domnul în Evanghelie si care a întrecut prin cei doi banuti gândul si puterea bogatilor.

Nimeni dintre noi nu e în stare sa biruiasca cu de la sine putere uneltirile si mestesugurile celui viclean, ci cu puterea nebiruita a lui Hristos. Deci în zadar s-au amagit cei ce se mândresc, laudându-se ca au desfiintat pacatul prin nevointele savârsite de ei si prin voia lor libera. Acesta nu poate fi desfiintat decât prin harul lui Dumnezeu, ca unul ce a si fost omorât prin taina de pe cruce. De aceea si luminatorul Bisericii, Ioan Gura de Aur, zice ca: „nu ajunge râvna omului, daca nu se bucura si de revarsarea ajutorului de sus”, dar iarasi ca „nu câstigam nimic din revarsarea harului de sus, daca nu este râvna”. Acestea amândoua le arata Iuda si Petru. Cel dintâi bucurându-se de mult ajutor, n-a folosit nimic, fiindca n-a adus cele ale sale. Iar Petru, cu toate ca a râvnit, fiindca nu s-a bucurat de nici un ajutor, a cazut. Din acestea doua se tese virtutea. De aceea va rog, zice, nici sa nu dormiti aruncând totul asupra lui Dumnezeu, nici sârguindu-va sa nu socotiti ca dobânditi totul prin ostenelile voastre.

Care este lupta de aici? Sufletul rationat a fost înjugat cu un trup animalic, care-si are fiinta din pamânt si atârna spre cele de jos. Si a fost împleticit cu el astfel încât din acestea doua, din suflet si din trup, care-si sunt cu totul contrare, sa se faca unul, neurmând de aici nici o schimbare sau amestecare a partilor, ci din cele doua, care ramân dupa firea lor, facându-se un ipostas în doua firi depline. Si asa omul, aceasta vietuitoare amestecata (mixta), având o fire îndoita, fiecare fire îsi lucreaza în parte cele ale sale. Astfel propriu trupului este sa doreasca cele asemenea. Caci toate fapturile au dragoste fireasca spre cele asemenea, dainuirea lor fiind, se zice, ajutata de unirea cu cel asemenea. Propriu lui mai este sa se împartaseasca de gustarea lui prin simtire, iar fiind greoi, îi place odihna. Acestea sunt potrivite si placute firii animalice. Iar sufletului rational, ca fiinta cugetatoare, îi sunt firesti si dorite cele inteligibile si gustarea din ele, dupa modul sau. Dar înainte si mai presus de toate îi este înradacinata în chip firesc dragostea catre Dumnezeu. El vrea sa se bucure de gustarea Lui si a celorlalte bunuri inteligibile, dar nu poate face aceasta fara piedica. Primul om poate sa cunoasca si sa se bucure neîmpiedicat de gustarea celor inteligibile prin minte, precum a celor sensibile prin simtire (perceptie simtuala), dar era dator sa nu se îndeletniceasca cu cele de mai jos, ci cu cele mai de sus. În el era puterea pentru amândoua, fie sa fie împreuna cu cele inteligibile, prin minte, fie cu cele sensibile prin simtire. Si nu zic ca Adam nu trebuia sa se foloseasca de simtire, caci nu în zadar era îmbracat în trup, ci ca nu trebuia sa se desfateze cu cele sensibile, ci, privind prin simtire frumusetea fapturilor, trebuia sa se înalte spre cauza lor si sa se desfateze de El cu uimire. Având doua cai pentru a se minuna de Facator, nu trebuia sa se lipseasca de cele sensibile si sa se minuneze de ele si nu de Facator, pastrând frumusetea cea inteligibila. Dar Adam asa a facut. Folosindu-se rau de simtire, s-a minunat de frumusetea sensibila, parându-i fructul frumos la vedere si bun la mâncare. Si asa gustând din el, a parasit gustarea celor inteligibile. De aceea dreptul Judecator, judecându-l nevrednic de Sine, L-a lipsit pe el de cele pe care însusi le-a dispretuit, adica contemplarea lui Dumnezeu si a celor ce sunt si a pus întuneric care sa-L ascunda de El si fiintele nemateriale. Caci nu trebuiau lasate cele sfinte celor întinati. Ci i-a îngaduit gustarea celor de care s-a îndragit, lasându-l sa traiasca prin simtire si prin mici urme ale mintii. Din aceasta pricina s-a facut lupta noastra fata de cele de aici mai grea. Caci precum s-a zis, nu ne sta în putere sa gustam din cele inteligibile, ca din cele sensibile prin simtire, macar ca prin botez suntem ajutati foarte mult, fiind curatiti si înaltati.

Aceasta trebuie facut. Dar cum o putem face, trebuie sa chibzuim bine. S-a spus ca trupul doreste sa se desfateze de cele ale sale prin simtire, lucru care e contrar intentiei sufletului. Si cu cât mai mult se întareste, cu atât mai mult le doreste. Deci aceasta s-a dat în grija sufletului, ca sa puna frâu tuturor simtirilor, ca sa nu ne desfatam, cum s-a zis, de cele supuse simturilor. Iar fiindca trupul întarindu-se se porneste si mai mult e greu de înfrânat, s-a dat în grija sufletului mortificarea lui prin post, priveghere, stare în picioare, culcare pe jos, neîmbaiere si prin toata cealalta rea patimire, ca vestejind puterea lui sa-l aiba usor de strunit si ascultator spre faptele sale cugetatoare. La aceasta stare trebuie sa se ajunga. Dar fiindca acestea sunt usor de dorit, dar greu de facut si multe sunt greselile faptelor, caci oricât ar fi de atent cineva, simtirea îl fura adeseori, s-a iscodit si un al treilea leac: rugaciunea si lacrimile. Rugaciunea este multumirea pentru bunurile primite si cererea iertarii greselilor si a puterii care împuterniceste pentru viitor, întrucât fara ajutorul dumnezeiesc, cum s-a spus si mai înainte, n-ar putea face sufletul nimic. Ea mai este unirea cu Cel dorit si împartasirea de El si învoirea deplina a întregi puteri a vointei cu El. Iar partea cea mai însemnata a tintei urmarite era sa înduplece vointa, sa vrea aceasta cât se poate de mult. Iar lacrimile au multa putere. Ele câstiga îndurarea stapânului pentru greselile noastre si spala petele ce n-au venit din placerea simturilor. De asemenea întraripeaza dorul spre cele de sus. Asa stau acestea.

Caci stapânit de nestiinta sufletul nu pricepe cum trebuie firea lucrurilor, de unde a venit fiecare si unde se întoarce. Si dispretuindu-si scopul sau se întoarce spre cele pamântesti. Caci sufletul nu se doreste dupa binele vazut. Iar daca e stapânit de vreo obisnuinta, el poate sa biruiasca si obisnuinta. Deci când nu era înca obisnuinta, a fost amagit de nestiinta. Drept aceea trebuie sa nazuiasca spre cele dintâi si sa cugete drept despre fapturi, pe urma sa-si înaripeze vointa spre primul bine si sa dispretuiasca toate cele de fata, cunoscând marea lor desertaciune. Caci ce ajutor ne dau ele pentru sfârsitul (scopul) nostru? Si ca sa rezum totul pe scurt, un singur lucru are de facut sufletul rational în trup: sa se doreasca dupa scopul sau propriu. Iar fiindca lucrarea vointei fara întelegere ramâne nemiscata, avem datoria sa lucram cu mintea. Deci fie ca a cugeta este pentru a voi, fie ca atât pentru sine cât si pentru a voi, ceea ce pare mai adevarat, caci fericirea, careia viata nevoitorului de aici îi este nu numai pricinuitoare, ci si chip, are amândoua lucrarile: cugetarea si dorirea (daca amândoua sunt acolo la fel, sau una din el e mai de capetenie, n-au decât sa filosofeze cei ce vreau), fapt e ca pentru vremea de acum ne miscam prin amândoua lucrarile, dintre care una o numim contemplatie, iar pe alta faptuire. Si este cu neputinta sa se afle una din ele fara cealalta pe culmile acestor lucrari. Pe treptele cele mai de jos însa si dupa acelea, se poate. Iar toate piedicile acestor lucrari, sau acelea care cauta spre cele contrare, le numim pacate. Precum toate cele ce ajuta sau izbavesc de piedici, le numim virtuti. Iar fapte savârsite prin virtuti le numim izbânzi, precum ale celor potrivnice, caderi si greseli. Iar ceea ce modeleaza fiecare lucrare, fie spre mai rau, fie spre mai bine, este tinta cea mai din vârf pe care o stim ca este o lucrare compusa din cugetare si voire.

Sfantul Teodor al Edesei- pagini din Filocalie

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *